Sunt Alex Gavriliu și în acest moment pot spune despre mine că sunt un om care lucrează cu sine într-un mod intens și profund. Am mers prima dată la terapie acum foarte mulți ani, dar nu pentru că eram vreun înțelept și voiam să mă cunosc, ci din durere.

Am copilărit la țară într-o familie foarte disfuncțională, într-un conflict permanent și neajunsuri materiale, dar mai ales emoționale. După o copilărie trăită în frică și alertă permanentă, am pornit în viața de adult cu un set de percepții, credințe de bază și mecanisme de supraviețuire incompatibile cu succesul și starea de bine pe care le voiam.

Am creat relații disfuncționale. Obiectivul meu principal a fost să fac bani, deoarece am crezut mereu că sursa durerii și nefericirii din familia de bază are ca sursă neajunsurile materiale.

M-am străduit să am succes, dar nu mi-a ieșit nici ușor și nici foarte des, iar atunci când s-a întâmplat, oricum nu m-am simțit mult mai bine. Durerea emoțională, frica, o stimă de sine foarte scăzută (pe care am încercat să o maschez în fel și chip) m-au însoțit în permanență până într-un punct în care am simțit că viața devine insuportabilă. Atunci am căutat un terapeut și am cerut ajutor. Se întâmpla în 2007.

Au urmat ani de lucru cu sine cu întreruperi atunci când mă simțeam un pic mai bine. Au urmat diverse proiecte antreprenoriale, un business în imobiliare, o formare în coaching, cursuri de scris, o școală de actorie, mai multe proiecte artistice, un business în zona de comerț online.

Niște ani buni trăiți în semi-derivă, cu scopul să reușesc financiar ca să nu mă mai simt inferior, sărac și nevaloros. Dar și cu această dorință profundă să mă exprim, să mă arăt, să mă vindec emoțional.

Cam toată viața mea momentele de acțiune au alternat dureros de mult cu perioade mari de retragere, de îngheț, de teamă și izolare. Mai târziu am înțeles că așa funcționa sistemul meu nervos format într-un mediu de profundă nesiguranță fizică, dar mai ales emoțională.

De aproape 19 ani încoace am lucrat cu mine în diverse forme, însă într-un proces real și profund de psihoterapie am intrat abia acum 4 ani. Eram pregătit.

Am înțeles că nu există loc pe lumea asta unde să mă pot ascunde de mine însumi.Am încercat, dar nu am reușit. Singura șansă reală rămasă a fost întoarcerea totală către mine cu asumare și curaj. Să înțeleg și eu cine e băiatul ăsta care suferă, care vrea să aibă succes, care vrea să fie bine și să se vindece.

Am avut și mare noroc de o terapeută care a înțeles pe deplin ce se întâmplă cu mine. De fapt, a fost prima persoană care a înțeles cu ce mă confrunt de fapt – cu un nivel foarte mare de traumă complexă.

Pentru noi, ăștia care venim din familii profund disfuncționale, viața nu e ușoară deloc. Petronela Rotar a fost prima terapeută și aș putea spune prima persoană care mi-a oferit vreodată un spațiu de încredere și siguranță reală. Un spațiu în care să nu mă mai simt defect.

După câteva sesiuni, sistemul meu nervos s-a relaxat un pic și a început să iasă la suprafață atât de multă durere și tristețe care m-a copleșit. Am avut o perioadă de câteva luni de zile în care am plâns aproape în fiecare zi.

Mă bușea peste tot. Pe stradă, la sală, printre rafturi la supermarket, prin casă, pe scuter, la cinema, oriunde. Fenomenul m-a speriat și îngrijorat, mai ales că tot ce am vrut eu să fac din mine în viața asta era un bărbat puternic și dur care trece peste orice și reușește în tot ce își propune.

Terapeuta mi-a explicat că ceea ce se întâmplă cu mine este absolut normal. Pur și simplu au ieșit la suprafață cantități uriașe de tristețe și durere neprocesată, pe care le-am reprimat și le-am împins înapoi sub preș cu anii. Am plâns dureri și pierderi înghesuite în mine de când eram copil și pe care nu mi-am permis să le fi trăit la momentele respective.

Am învățat că emoțiile netrăite și reprimate, adevărurile nerostite, fricile – toate aceste lucruri neadresate și băgate sub preș – nu dispar de fapt niciodată. Rămân stocate în corp și în străfundurile sistemului meu nervos, de unde atârnă greu și îmi alterează percepția, nivelul de energie, modul în care îmi trăiesc viața și chiar fiziologia și buna stare a corpului.

În procesul ăsta de terapie cu Petronela au început să se deschidă atât de multe încât m-au copleșit. Tristețe, vinovăție, rușine, inadecvare, furie și peste toate un critic intern odios.

Efectiv, un torționar interior care m-a hăituit încontinuu. La momentul respectiv, ca să fac față, am simțit că aș fi avut nevoie de două ore de terapie pe zi, nu de o oră pe săptămână. Volumul era uriaș și copleșitor. Așa că am început să scriu, ca o metodă alternativă și complementară de lucru cu sine. Am început să scriu ce simt, ce gândesc, prin ce trec, de ce sunt furios, de ce mă tem, ce vreau, ce mă doare, tot.

M-am simțit pe loc mai bine. După fiecare sesiune de scris eram mai limpede și mai ușor. Am sesizat că, în primul rând, mă reglează emoțional. Așa că am continuat să scriu în fiecare zi și din ce în ce mai mult. Și pe lângă reglarea emoțională și calm, scrisul a devenit o continuare și o aprofundare a muncii din terapie.

Am început să descopăr lucruri, să am conștientizări, să găsesc cauzele unor fenomene și dinamici din viața mea. Să înțeleg de ce sufăr, de ce ajung de fiecare dată fix în aceleași dinamici sau relații, să mă observ, să mă cunosc, să fac sens și să accept anumite stări copleșitoare.

Din disperarea aia am ajuns să scriu chiar și ore întregi în fiecare zi. Iar procesul de terapie și lucru cu sine avansa din ce în ce mai profund și mai bine. La momentul respectiv nu știam de ce scrisul funcționează așa de bine în procesul ăsta de autocunoaștere și vindecare emoțională.

Aveam să aflu mai târziu de ce este scrisul atât de eficient și voi împărtăși și cu voi mai jos. La momentul respectiv a contat doar că mă simt mai bine, așa că am continuat să scriu.

De la un punct încolo am simțit că anumite fragmente, înțelegeri, texte din jurnalul meu ar putea fi relevante și pentru alte persoane. Și pentru că îmi doream mult să dau măștile jos și să mă arăt așa cum sunt, am început să public o parte din textele mele în social media.

În special pe Facebook. Și în jurul acestor texte ale mele s-a conturat o mică comunitate de oameni care au citit și care m-au încurajat să scriu și să public în continuare.

„-Alex, îți mulțumesc că scrii despre aceste lucruri. La fel simt și eu, doar că am crezut întotdeauna că doar mie mi se întâmplă și că e ceva în neregulă cu mine. Acum, când văd că și tu te confrunți cu astfel de fenomene și le expui public – nu mă mai simt defect și nici atât de singur” – genul ăsta de mesaj din partea oamenilor a devenit extrem de frecvent. Așa că am tot scris și iar scris.

După un an și jumătate de scris aproape în fiecare zi, am sesizat că am dezvoltat o serie de metode prin care pot depăși anumite rezistențe, frici și blocaje. Am descoperit niște principii care mă ajută să privesc anumite adevăruri dureroase dintr-o nouă perspectivă, astfel încât să le pot accepta și înțelege.

Am dezvoltat într-un mod intuitiv anumite instrumente de scris care îmi permit să pătrund mai profund în propriul psihic și să detectez cauze foarte adânci ale unor emoții, dinamici sau comportamente care se repetau într-un mod distructiv în viața mea.

Am ajuns să fac aceste descoperiri și să dezvolt astfel de principii de scris din nevoie, din durere, în momente de disperare în care nu mai puteam sta cu acele stări copleșitoare și îmi doream din tot sufletul meu să le înțeleg. Am fost nevoit să găsesc soluții ca să rămân întreg la cap și să fac față la tot ce trăiam din punct de vedere emoțional.

M-am gândit că aceste principii de scris ar putea ajuta și pe alții în procesul lor de vindecare emoțională. Să se regleze emoțional, să pătrundă în straturi mai adânci ale propriei lor ființe, să se înțeleagă pe sine și să descompună anumite emoții, stări, mecanisme de supraviețuire care le îngreunează viața.

Așa că am anunțat pe social media că vreau să fac un atelier de scris adevărul personal. Un workshop Write the Truth. Am primit foarte multe aprecieri, share-uri și s-au înscris peste 100 de oameni, așa că am ținut vreo 5 workshop-uri. Feedback-ul a fost peste așteptări.

Într-un atelier de 3 ore, oamenii au putut lucra atât de profund încât o parte dintre ei au continuat să revină, iar eu am continuat să programez și să susțin noi ateliere în fiecare săptămână timp de câteva luni.

Mulți mi-au spus că nici după ani de terapie n-au reușit să pătrundă atât de profund și să confrunte adevăruri personale atât de sensibile precum au reușit într-un atelier de 3 ore.

Principiile de scris pe care le-am predat au ajutat mult, dar ce a ajutat enorm a fost cadrul de siguranță emoțională pe care am reușit să îl creez în aceste ateliere de scris. Și îi datorez asta în cea mai mare parte terapeutei mele care, prin exemplu personal și mai apoi prin ghidare și sfaturi, m-a învățat ce înseamnă și cum pot crea un spațiu sigur în care oamenii se pot deschide cu mult mai puțină teamă.

După câteva luni, o parte dintre cei care participau la cursuri mi-au spus că ei și-ar dori să scrie cu regularitate și le-ar fi foarte benefic un curs sau un program pe termen mai lung, cu întâlniri săptămânale. Asta i-ar ajuta să-și ia un angajament, să scrie consecvent și să lucreze alături de alți oameni la propria vindecare emoțională prin scris.

Așa a apărut Write the Truth 6-Month Program – un curs foarte complex și extins de lucru cu sine prin scris cu durata de 6 luni.

De curând l-am restructurat pentru o perioadă de 4 luni și este la fel de puternic și profund, iar acum sunt la a 5-a ediție. Ce m-a uimit cel mai mult la început au fost rezultatele reale: schimbările de carieră, schimbările din relații, schimbările fizice, de stare și rezultatele directe pe care oamenii le-au obținut prin metoda asta, în ciuda faptului că acest program nu este unul de coaching sau de atingere a obiectivelor.

Write the Truth este un contact onest cu propriul adevăr, cu propriile emoții, cu propriile măști și mecanisme de supraviețuire. Este un program de eliberare din fals și de reorganizare a spațiului interior. Și ghici ce, un spațiu interior curat ordonează realitatea exterioară în aceeași manieră.

În plus, oamenii își dezvoltă și activează curajul mai întâi prin scris, apoi alături de oamenii din grup care devin din ce în ce mai uniți pe durata programului, și în cele din urmă curajul antrenat aici începe să se manifeste în exterior, în viața reală.

Iar asta generează acțiune, mișcare, limite, îndrăzneală, noi proiecte, exprimarea nevoilor, exprimare personală, decizii aliniate cu cine ești de fapt, o viață trăită mai autentic. Adevărul doare, dar eliberează și lasă gunoiul să plece. Ăsta e unul dintre efectele pe care scrisul le are în continuare asupra mea și asupra oamenilor alături de care lucrez în programele Write the Truth.

În acest moment am în desfășurare două grupe în programul Write the Truth de 4 luni alături de acest Program de 5 zile de introducere în scrisul conștient pe care îl prezint aici, pe această pagină.

Am spus mai devreme că explic cum funcționează scrisul și de ce devine un instrument atât de puternic și profund în procesul de vindecare emoțională, vindecarea traumelor și auto-cunoaștere.

După cum am menționat, la început nici nu m-a interesat cum funcționează și de ce mă ajută atât de mult scrisul. La momentul respectiv a fost de ajuns că îmi face bine, așa că am continuat să scriu. Abia după aproape 3 ani, înainte de primul meu retreat Write the Truth, am făcut un pic de research și am aflat că sunt studii științifice care au descoperit că scrisul este una dintre cele mai complexe activități pe care le poate face o ființă umană, cu implicații nu doar la nivel cognitiv (de gândire), ci și cu un impact real la nivel neurobiologic și emoțional.

Explicația stă în modul în care scrisul ajută creierul să proceseze trauma nu doar ca pe o „stare” difuză, ci ca pe o narațiune coerentă. Studiile de pionierat ale lui James Pennebaker au arătat că scrisul expresiv activează simultan șase zone cheie ale creierului, transformând haosul interior în structură: cortexul prefrontal (care preia controlul executiv și „stinge” focurile emoționale), amigdala (centrul fricii, a cărei activitate scade dramatic atunci când numim emoția pe hârtie), hipocampul (care ajută la contextualizarea amintirilor traumatice), aria lui Broca și aria lui Wernicke (responsabile de limbaj și sens), și cortexul motor (care ancorează experiența în plan fizic).

Practic, atunci când scrii, tu muți durerea din zona „supraviețuirii” – unde ea te hăituiește sub formă de flash-uri, anxietate, lipsă de energie, frică, sentimente de inadecvare sau de lipsă de valoare – în zona „înțelegerii”.

În procesul de vindecare, acest lucru înseamnă un transfer masiv de energie: nu mai consumi resurse pentru a reprima durerea, ci le folosești pentru a înțelege și a integra emoțiile, dinamicile și experiențele care ne-au afectat.

Scrisul devine astfel o punte între emisfera stângă (logică) și cea dreaptă (emoțională), forțând creierul să facă ordine acolo unde înainte era doar zgomot și teroare. Este, la propriu, o rescriere a rețelelor neuronale care te țineau prizonier în trecut.